Acest articol este preluat din blogul Dianei Mandache: „Jurnal de Istoric” – de la linkul http://jurnaldeistoric.wordpress.com/2011/11/30/intrarea-in-bucuresti-a-suveranilor-romaniei-mari-1-decembrie-1918/
Regina Maria descria acele momente in ultimul volum al memoriilor sale “Capitole tarzii”:
“ Da, suntem într-adevăr din nou acasă! Lungul coşmar a luat sfârşit, ne-am întors acasă învingători: România Mare era un fapt împlinit şi eram aclamaţi ca fiind primul rege şi prima regină a tuturor românilor – fără îndoială o realizare, dar – ei bine, exista în întreaga lume un mare ‘dar’. Peste tot se iviseră noi situaţii, harta Europei se schimbase, se fărâmiţaseră tronuri, iar vindecările, după o încercare atât de cumplită, aşa cum prevăzusem, nu erau un lucru uşor; şi nici să reînozi la loc atâtea fire rupte.
Cei care rămăseseră în partea ocupată a ţării aproape că deveniseră nişte străini. Era ceva dureros de vlăguit în înfăţişarea lor; ca şi cum trăind în lipsuri şi teroare s-ar fi restrâns la jumătate din dimensiunile obişnuite. Iar căutătura ochilor era furişată reflectând spaime încă vii. Nevoiţi fiind să plece capul în faţa invadatorilor nu era uşor să-i readuci la verticală. Cei care, din teamă ori din oportunism pactizaseră cu ocupanţii nu aveau curaj să ne privească în ochi, iar cei care suferiseră pe seama convingerilor şi fidelităţii lor, deşi triumfători acum, erau încă înspăimântaţi de anii de subjugare.
Era mai înţelept să nu răscoleşti prea adânc în inimi şi conştiinţe; în anumite situaţii, cunoaşterea absolută nu aduce nici un beneficiu. Toată lumea suferise, unii mai demn decât ceilalţi dar toţi aveau nevoie de încurajări, de o mână întinsă.
Noi în Moldova, deşi trăiserăm într-o tensiune continuă, ne-am bucurat totuşi de libertate, fiind astfel scutiţi de anumite umilinţe. Suferinţa noastră era de altă natură iar acum venise vremea să vindecăm şi să reconstruim, nu era înţelept să separăm prea mult oile de capre; trebuia închis un ochi, cu tact, pentru a reuşi.
Bineînţeles, trebuia să participăm la toate festivităţile, indiferent de numărul lor. Poporul dorea să-şi exprime gratitudinea pentru reîntoarcerea noastră şi bucuria de a ne vedea din nou în mijlocul lor, dar atat eu cat şi Regele nu doream să risipim banii în acest fel. Erau atâtea alte lucruri mult mai importante de făcut şi aveam încă trupele aliate în oraşul nostru: doream să fie trataţi cu toate onorurile, iar populaţia îi înconjura cu proverbiala ospitalitate românească.
Era un sentiment minunat să fi din nou printre prieteni, şi treptat, începeam să ne obişnuim cu bucuria. Încă mă simţeam mai familiară colindând spitalele, sau printre cei sărmani decât participând la banchete oficiale sau la recepţii festive.” [Sursa: Diana Mandache, Later Chapters of My Life. The Lost Memoir of Queen Marie of Romania, Sutton, 2004] ©Diana Mandache
Valentin Mandache, istoric de arhitectura 