Acest pitoresc pod de dinaintea epocii căilor ferate se află în împrejurimile localităţii Crasna din judetul Vaslui. L-am fotografiat în cursul călătoriei de întoarcere de la Chişinău, de la expoziţia ce comemora două secole de la anexarea Basarabiei. Este cunoscut ca „Podul Doamnei”, desfăşurându-se pe o lungime de circa 90 metri peste un fost curs al râului Bârlad, care acum curge în apropiere într-o albie regularizată. Structura datează din 1841, la apogeul protectoratului Imperiului Rus asupra Principatelor Danubiene. Reprezintă un vestigiu al primului program modern de construcţie de drumuri în principatul moldav, promovat de Mihail Sturdza, domnul de la acea vreme.
Podul deservea un important drum comercial ce lega centrele din zona Carpaţilor, unde locuia majoritatea relativă a populaţiei, cu ţinuturile joase producătoare de grâne şi propice creşterii vitelor. În zonă mai era de asemenea un important trafic între cele câteva „capitale itinerante” ale domnilor moldoveni din sec. 15 – 17, orase ca Huşi, Bârlad sau Vaslui, din vremurile când instituţia domniei funcţiona ca o curte princiară călătoare de sorginte medievală [travelling court]. Începutul epocii căilor ferate în România, un stat ce a apărut din uniunea Moldovei cu Valahia la sfârşitul Razboiului Crimeei, a dat o puternică lovitură traficului comercial pe acest drum şi implicit economiei locale pe care o susţinea. Ca o consecinţă, sate din apropierea podului au dispărut, populaţia dispersându-se în aşezări mai prospere de-a lungul căii ferate. Diminuarea traficului şi alunecări de teren au determinat autorităţile să schimbe radical cursul şoselei la mijlocul sec. 20, iar 1981 să închidă podul, declarându-l monument istoric, statut pe care îl are şi în zilele noastre.
Proiectantul podului a fost maiorul Singurov, un ofiţer din armata rusă, însărcinat cu lucrările publice, detaşat la curtea domnească în timpul protectoratului Imperiului Ţarist. Aceea a fost o perioadă de reforme ce a marcat începutul occidentalizării Principatelor Danubiene sub egida Rusiei, cunoscută ca administraţia Regulamentului Organic, desfăşurată timp de două decenii, între 1834-1854, când declanşarea Războiului Crimeei a încetat acea relaţie cu imperiul Romanovilor în principate. Este într-un fel ironic că ruşii, contrar discursului naţionalist român peren anti-rusesc, sunt de fapt cei care au implementat pentru prima oară beneficiile culturale, economice şi constituţionale ale vestului pe aceste meleaguri, o regiune dominată secole de-a rândul de Imperiul Otoman şi civilizaţia sa. Acel remarcabil proces, care astăzi este uitat sau măturat sub preş de naţionalişti, a fost în mod magistral cercetat de istoricul american Barbara Jelavich în a sa carte Rusia sş formarea statului naţional român, 1821 – 1878 (Cambridge University Press, 1984). Podul Doamnei este astfel o frumoasă relicvă a acelei epoci de transformări tumultuoase.
Prinţul Mihail Sturdza (1794 – 1884), care a ordonat construcţia podului, era o proeminentă personalitate a timpului, influenţat de ideile Iluminismului, şi un administrator capabil. El a fost primul domn din Principatele Danubiene care a eliberat o parte dintre ţigani (cei ai curţii şi ai mănăstirilor) din sclavia în care erau ţinuţi de secole. Podul a fost parte a unui amplu program de construcţii de drumuri din al patrulea şi al cincilea deceniu al sec. 19, iniţiat pentru a stimula economia moldovenească şi finanţat cu venituri din exporturile de grâne, cea mai importantă sursă de venituri în regiune până la apariţia industriei petrolului la începutul sec. 20.
Stilul arhitectural al podului este unul utilitarist, deşi în linii largi se încadrează în baroc, un stil asociat cu procesul de occidentalizare în Rusia însăşi, de unde venea maiorul Singurov, designerul acestuia. Cele mai evidente elemente baroce sunt panourile de la centrul parapetelor, la interior, ce conţin inscripţii dedicatorii în limba română, respectiv latină.
Inscripţia de pe parapetul de nord este în română, redată în stil de scriere de tranziţie între alfabetul chirilic şi cel latin, o altă exemplificare a intensei europenizări de la acea vreme, când românii doreau să sfârşească nu numai cu influenţele otomane, ci şi cu moştenirea slavă ce venea din Evul Mediu, o sursă de conflict continuu cu stăpânirea rusă.
Inscriptia se citeşte astfel: „Acest pod este construit din poronca pre înalt Domn Mihail Grigoriu Sturza V.V. [voevod] domn Terei Moldovei în al VIII an al domniei ?sale şi savarşinduse supt ministeria d log Const Sturza sau deschis pentru călători în 8 Noem 1841″
Inscripţia în latină e în centrul parapetului sudic, oglindind pe prima, conţinând o traducere a textului românesc detaliat mai sus.
Textul în latină: „Pons haec extructa est Jussu Serenissimi Domini Michaelis Grigoriu Stordza, principis regnatis Moldaviae, in octavo anno regiminis sui. Ad finem quae deducia Ministerio D. Logoteta Const. Stu[rdza]. Patefacia Via locibus 8 Novembris 1841” (source: Podul Doamnei din Chitscani). Ambele panouri sunt încoronate de motive ce probabil reprezentau stema Moldovei, astăzi foarte deteriorate.
Podul a reprezentat o realizare inginerească notabilă pentru acest principat slab dezvoltat, ce funcţiona sub suveranitatea Imperiului Otoman şi ca protectorat al Rusiei, fiind de fapt o periferie dublă a acestor mari puteri, departe de înfloritoarele şi trepidantele centre ale celor două imperii. Economia locală, industria şi de asemenea arhitectura vor cunoaşte o dezvoltare notabilă numai după ce drumurile de comerţ internaţional ale regiunii, însemnând în acest caz navigaţia pe Dunăre şi Marea Neagră, vor fi complet eliberate în urma războiului ruso-româno-turc din 1877 – 1878, când România şi-a câştigat independenţa, recunoscută prin Tratatul de la Berlin ce a pus capăt acelui război.
Construcţia este orientată pe o direcţie vest – est, care o expune contrastant fronturilor de aer ce vin de la nord şi sud. Faţadele de la nord sunt închise la culoare şi erodate de acţiunea puternicelor vânturi şi precipitaţii ce vin tocmai din Siberia, ca faimosul vânt şi viscole ale Crivăţului, prin sistemul de câmpii şi zone deluroase ce leagă această zonă a Europei de est cu Asia Centrală. Faţadele orientate spre sud sunt mai puţin afectate de vreme, păstrând din textura şi culoarea originală a pietrei de construcţie. Roca folosită în ridicarea podului este un calcar moale gălbui-gri de vârstă Sarmaţiană, ce face parte din tipurile de roci ce se găsesc la îndemână în această regiune a Europei, din Transilvania, sudul Ucrainei, până în regiunea Mării Negre a Rusiei.
Se spune că podul avea iniţial numai trei deschideri, cu alte două adăugate în cursul renovărilor de la sfârşitul sec. 19.
Lăţimea drumului desfăşurat peste pod este în jur de 9 metri, ceea ce denotă că a fost proiectat pentru un trafic destul de intens, o dovadă a importanţei circulaţiei de mărfuri şi persoane de la acea vreme din Moldova.
Podul Doamnei este acum o structură istorică impozantă, dar singuratică, în mijlocul unui câmp dezolant, după cum dovedeşte această fotografie din satelit de la Google Maps.
Valentin Mandache, istoric de arhitectura 