Îmi place să fac paralele între fenomenele arhitecturale din diferite locuri şi perioade, să văd dacă pot extrage lucruri interesante depre evoluţiile istorice şi societăţile care au produs şi găzduiesc acele artefacte. De fapt, pentru mine, metoda comparativă este unul din principalele mijloace de investigare în peisajul arhitectural aparent haotic al Bucureştiului şi al României, unde nu există încă o tradiţie a comentariatului de istorie arhitecturală, iar lucrările academice în acest domeniu sunt deficitare în documentare şi maniera de cercetare.
Ca să ilustrez aceasta, am aici două cutii de scrisori, mai precis deschiderile lor, datând din perioada La Belle Epoque. Cea din imaginea de mai sus este din Bucureşti, împodobind o poartă din anii 1900, inscripţionată cu textul „Scrisori şi Jurnale”. Fotografiile de mai jos înfăţişează o deschidere de cutie de scrisori din Chişinău, destul de ascunsă sub multe straturi de vopsea, cu inscripţia în limba rusă „Dlya Pisemi i Gazeti”, care se traduce „Pentru Scrisori şi Jurnale”.
Cele două oraşe sunt din aceeaşi zonă de civilizaţie sud-est europeană, dar cu experienţe istorice marcant diferite în ultimele două sute de ani, cu trenduri deosebite în preferinţele lor arhitecturale şi artistice, după cum mărturisesc aceste cutii de scrisori. Cea românească, ornând o poartă din fier forjat, arată popularitatea acestor elemente arhitecturale în Bucureştiul şi România acelor vremuri, existenţa de grădini în faţa caselor şi a faptului că oamenii găseau plăcută interacţia cu comunitatea lor (celebrul „stat de vorbă” românesc). În Chişinău, pe de altă parte, cutia de scrisori a unei uşi la stradă arată case cu zid direct la stradă, cu grădini interioare pentru intimitatea de familie, departe de ochii scrutători ai vecinilor şi ai trecătorilor. Deschiderea de cutie românească e decorată cu ornamente ce aduc a Beaux Arts, care pe aceste meleaguri vin prin filiera Franţei, indicând influenţa acestei ţări aici, pe când în Chişinău fanta cutiei de scrisori este înconjurată de elemente neo-renascentiste, ca acel mascaron, subliniind tradiţiile mai adânci ale Renaşterii şi popularitatea acestui stil în Imperiul Rus. Limbile de inscripţionare folosite arată de asemenea existenţa unei societăţi mai cosmopolite în Chişinău. Numai faptul că această inscripţie în limba rusă supravieţuieşte într-un oraş acum în majoritate vorbitor de limbă română, indică o atitudine mai tolerantă privind diversitatea etnică, decât ce se întâmplă acum în plictisitorul Bucureşti mono-etnic.
Şirul de interesante comparaţii de elemente arhitecturale şi istorice expuse de aceste două simple cutii de scrisori poate continua, fixând în mai bune coordonate evoluţia acestor oraşe, fiind o dovadă a cât de folositoare este metoda comparativă în regiuni mai puţin documentate şi discutate arhitectural, ca România şi Republica Moldova.
Valentin Mandache, istoric de arhitectura 