Statie de metro Politehnica, Bucuresti – piatra ornamentala, asezata in anii ’80, photo Valentin Mandache
Edificiile private si publice ale Bucurestiului, erectate in ultimile doua decade, de la caderea comunismului, sunt, aparte de designul neimpresionant, construite in mare proportie din materiale importate. Acestea sunt de obicei ieftine, de calitate slaba, fara caracter, iar in ceea ce priveste ornamentele rezultate, ele pot fi usor categorisite kitsch. Situatia reflecta de aemenea gusturile si valorile culturale necizleate ale actualelor generatii angajate in cladirea si renovarea edificiilor orasului si restului tarii. Este asadar un contrast evident cu perioadele interbelica si comunista, cand materialele arhitecturale erau in cea mai mare parte sursate in interiorul tarii. Aceasta a produs interesante si atractive rezultate, cu piatra ornamentala si de contructie provenita din Muntii Carpati sau din colinele Dobrogei, care constituie un minunat caleidoscop geologic, o sursa practic inepuizabila si de calitate de marmura, calcare de diferite feluri, travertin, granite de variate granulatii si culori, bazalte sau gresii, etc. Am in imaginea de mai sus o mostra a acelei fabuloase panoplii de pietre ornamentale, folosite in unul din marile proiecte publice ale erei comuniste, sistemul de metro al Bucurestiului. Arata un fragment din pavamentul statiei Politehinca, compus din calcare rosii, impestritate cu fosile marine de perioada Jurasica, care au fost sursate probabil in Muntii Apuseni, roca fiind formata intr-o epoca geologica cand acele parti formau platforma continentala a unui ocean de la Ecuatorul planetei de atunci. Pantofii mei Dr. Martens stau pe o banda de granit cu tenta roz, sursat in opinia mea in Dobrogea (poate proveni de asemenea din Apuseni). Compozitia este evocativa despre identitatea geografica si geologica a acestei tari, un fapt care nu se mai intalneste sau e promovat in cadrul actualului dezolant peisaj construit post-comunist.
Saptamana trecuta a fost luna plina la aceasta latitudine, iar pentru octombrie, o vreme neobisnuita de vara indiana. Am facut fotografia de mai sus seara in timp ce mergeam be Bulevardul Bratianu, privind pe una din strazile laterale de langa biserica Sf. Gheorghe Nou, care este in partea de Lipscani, centrul vechi comercial al Bucurestiului, acum neglijata de moda de cafenele si restaurante ce are loc in zona de pe cealalta latura a bulevardului. Imaginea, in opinia mea, transmite elocvent din identitatea jumatate-orientala, jumatate-europeana particulara acestui oras de la marginea rasariteana a Uniunii Europene. Cladirile Mic Paris darapanate, micile magazine si oamenii relaxandu-se sau umbland dupa treburi in caldura noptii prin clar-obscurul generat de lumina lunii pline, la competitie cu primitvele felinare, sunt evocative acelui caracter care abunda in Bucuresti.
Mai jos sunt doua minunate copertine de usa de tip scoica, care le-am fotografiat in Ploiesti, orasul petrolier de la 60km nord de Bucuresti. Acestea dateaza din perioada La Belle Époque (tarzie victoriana si edwardiana), apartinand ca „specie” arhitecturala curentului Art Nouveau, constituind o parte a ceea ce eu denumesc peisajul construit in stil Mic Paris a zonelor urbane ale Romaniei din acea perioada. Copertinele scoica sunt raspandite mult in Bucuresti, ceea ce ma face sa le consider ca unul din importantele simboluri arhitecturale ale capitalei Romaniei, insa de asemenea populare in tara inainte de Primul Razboi Mondial. Ploiestiul acelei ere se afla intr-un proces de dezvoltare spectaculoasa in urma veniturilor din economia petroliera ce aparea atunci, si ca un important centru de schimb regional. Copertinele scoica sunt astfel un superb mod de a ne reaminti de acele vremuri prospere si fineturile lor arhitecturale.
Vă prezint aici trei interesante imagini de balcoane/verande vitrate care țin de cele trei stiluri principale ce caracterizează arhitectura istorică a Bucureștiului: stilul Mic Paris (ultimul sfert al sec. 19, până la Primul Război Mondial), neoromânesc (sfârșitul sec. 19 – ultima parte a anilor ’40) și Art Deco (anii 1930 și ’40). Din studiile mele în teren, am găsit că de obicei structurile vitrate nu sunt contemporane cu clădirea originală, ci adăugate ca o împodobire sau îmbunătățire în lucrări de renovare în primul sau al doilea deceniu după ce construcția a fost ridicată. Principala atracție a unei structuri vitrate, fie ea balcon, ușă de seră sau fântână de lumină, este de fapt elaborată sa lucrătură în fier, scheletul metalic ce o susține, exemplificată aici mai ales în cea de a doua fotografie ce prezintă un balcon vitrat neoromânesc. Câteodată mai supraviețuiesc bucăți de sticlă, geamuri originale în cadrul structurii de fier, care în cazul design-urilor istoriciste de sec. 19 (Mic Paris) se prezintă în frumoase nuanțe specifice sticlei colorate din epoca victoriană.
Aceasta cladire nu este ceva sa scrii despre ea acasa daca o privesti la nivelul strazii sau primele etaje, dar varful este cu totul alta poveste, dupa cum marturiseste fotografia de mai sus. Mie imi da impresia unei cascade sau cataracte prin multitudinea de trepte in unghi drept si nervuri verticle care o impodobesc. Regula de trei, inspirata din mitologia egipteana, asa de populara in era cand stilul Art Deco a fost in voga, este evidenta in numarul de benzi delimitate de nervuri si de gruparea anamblului de trepte de la varful edificiului. Se poate vedea de asemenea o aluzie la tema pachebotului transoceanic prin elemente ca fereastra hublou de la centru, cele doua mici catarge ce flancheaza nervurile verticale, si impresia generala de punte de comanda a unui vas oceanic pentru aceasta deosebita structura de varf de cladire.
Golul de putere creat in Romania de suspendarea presedintelui, furtul intelectual al prim-ministrului si incompetenta presedintelui interimar au creat brese interesante in groasa ceata intretinuta de politicienii damboviteni prin care acestia isi disimulau fraudele, viata de huzur, aroganta si privilegiile de satrapi platite din munca a milioane de contribuabili. Accesul publicului la Vila Dante, deschisa in ziua referendumului de demnitere a presedintelui, pe 29 iulie ’12, se inscrie in aceste evenimente rare prin care noi, oamenii normali, am putut vedea cu proprii ochi si confirma certitudini cu privire la modul de viata al acestor personaje, cum vad ei lumea si cum s-a putut forma o asemenea clica ce domina tara inca de la instaurarea comunismului.
Arhitectura si politica la Vila Dante, Bucuresti, 29 iulie 2012
Vila se afla in cadrul unui complex de asemenea edificii construit in anii 1960 pentru familiile potentatilor supremi ai Romaniei, folosite dupa Revolutie de varful noii conduceri. Este situata intr-un excelent decor natural, ce aminteste de mediul vechii Vlasii, presarata de paduri, pajisti si lacuri, acum inghitita de jungla de beton a capitalei. Complexul a fost ridicat in interiorul unei meandre a sistemului lacustru prin care curge Colentina, in zona Herastrau. Are forma unei peninsule, ceea ce imi aminteste de pozitionarea castelelor senioriale medievale in locuri greu de accesat, cum este aceasta meandra, sau pe promotorii, dar avand aproape vasalii si populatia pe care o asupreau. Un asemenea amplasament era ideal pentru elita comunistilor, formati intr-o traditie de lupta conspirativa si suspiciune chiar si pe cei apropiati lor. Acest fel de a fi este inca o caracteristica a conducerii Romaniei, care nu a reusit sa faca tranzitia completa de la compartamentul mafiot comunist, la normele democratice. Vila Dante este asadar un element constitutiv al acelei fortarete propriu-zise, cu paza militara stricta si sisteme de supraveghere, unde locuiesc sefii politici ai acestei tari, amplasata in meandra raului Colentina, un epitom al mentalitatii de asediu al acestei elite instaurate acum mai bine de sase decade.
Designerul edificiului este, din informatiile care le am, arhitectul Cezar Lazarescu, unul dintre cei care au continuant traditia si calitatea scolii de arhitectura romaneasca in primele trei decade ale erei comuniste. Arhitectii romani au putut realiza constructii remarcabile sub tutela statului chiar si in perioada stalinista si mai ales in timpul dezghetului comunist al anilor ’60 si inceputul anilor ’70, cand prin „Tezele de la Mangalia”, regimul Ceausescu a declansat procesul de izolare si decadere culturala, economica si implicit arhitecturala a tarii. Ordinul de constructie al vilelor din acest perimetru a fost dat de Gheorghe Gheorghiu Dej la jumatatea decadei 1960, folosindu-se materiale de prima calitate si forta de munca inalt calificata, ce asemenea arhitectilor era formata in traditia calitatii interbelice.
Am stat la o coada civilzata, cu o multime de curiosi, predominand cei de varsta peste 60 de ani ce erau motivati politic, impotriva presedintelui suspendat, sa faca o asemenea vizita. Ma aflam printre putinii ce doreau mentinerea ordinii constitutionale si rearanjarea esichierului politic fara gimnastica legislativa ce aducea a lovitura de stat, intreprinsa de majoritatea parlamentara si guvernul ei. Multa lume glumea pe seama politicieniilor, mai ales Basescu, fiind de un umor sanatos, de tipologe munteana, care pentru mine aduce mult cu cel britanic. Erau destui frustati vociferand despre pensia sau salariul taiat, dar acestia aratau mai mult comici decat tragici. Toata aleea de asteptare era pavoazata cu pancarte si graffitti la adresa lui „dottore Ponta” ca o aluzie la jalnicul lui plagiat si eforturi de exonerare, puse de buna seama de ajutoarele presedintelui ce avea vila de stat oficiala chiar langa Vila Dante.
Daca din afara si la o privire rapida se poate percepe volumetria armonioasa si calitatea designului arhitectural original, tipic modernismului postbelic, la o inspectie mai atenta, mai ales la interior se observa modificarile si renovarile ample de gust indoielnic facute de proiectantii post-comunisti ai Regiei Autonome Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat ce are in custodie aceste edificii. Sunt neplacut surpris de folosirea materialelor de magazin, plastic maro pentru termopane sau mobila din lemn prefabricat, care aduce in cel mai bun caz cu cea de tip IKEA. Din cand in cand mai apar elemente ale designului interor original cum sunt usile culisante din imaginea se sus.
Anumite elemente tipice modernismului anilor ’60 mai persista pe alocuri, desi cred ca sunt pavoazate cu materiale contemporane din magazinele de bricolaj cu produse de serie, cum este structura din fotografia de mai sus.
Mobilierul are un aspect obosit, cu toate ca e nou nout, si tradeaza gusturi tipice spatiului sovietic. Observati contrastul cu volumetria eleganta a camerei.
Acelasi lucru se poate spune si de dormitoare, tipice preferintelor de interior design ale actualei elite a Romaniei, nu numai cele politice, ci si a lumii afacerilor sau chiar intelectualilor legati de putere. Aceste gusturi necizelate permeaza de la varf in jos spre celelalte straturi ale populatiei, fiind in parte responsabile pentru proasta educatie arhitecturala si estetica a publicului romanesc.
Arhitectura peisajistica are de-a face cu conceptiile anilor ’60 de simplitate si low maintainance, cum sunt pinii mediteraneeni din prim-plan ce necesita minima intretinere. La gradina cred ca s-a umblat cel mai putin si e mentinuta intr-o forma apropiata de cea originala.
Un element extrem de rar intalnit de romanii obisnuiti este dressing room-ul, locul unde iti tii garderoba, pantofii si unde te imbraci inainte de a iesi in oras. Vila Dante are o camera ampla in aceasta privinta, dar cu un mobilier de calitate medie, tipic gusturilor locale. M-am amuzat peste masura cand auzeam in jurul meu ca multi confundau acest spatiu cu „biblioteca”.
Toaletele sunt si ele reprezentative gusturilor locale, de magazin de productie de serie, fiind ansambluri din cataloage de bai standard de apartament, plantate in cadrul acestei vile care merita conservarea echipamentului original sau folosirea unor designuri originale cel putin.
Piscina in opinia mea e mai deosebita in volumetrie si echipament, cu exceptia pavajului din marmura ca de abator. Apa era probabil neschimbata de mult timp.
Jacuzzi a fost unul din dipozitivele ce atragea atentia din cale afara vizitatorilor, multi considerandu-l de un lux exorbitant. Am fost amuzat, deoarece am vazut si folosit jacuzzi mult mai ample si comfortabile la cunostinte in Statele Unite ce erau lucratori obisnuiti la companiile de acolo.
Ca o concluzie, ziua portilor deschise la Vila Dante, a constituit o buna ocazie de a „radiografia” istoria si gusturile arhitecturale ale conducerii acestei tari, si modul cum restul populatiei se raporteza la ele. Am putut astfel realiza cat de mare este contrastul cu vechea ordine si glorie a tarii reprezentata de monarhia constitutionala, familia regala si traditiile de secole ale vechii elite si populatii, intrerupte de momentul acapararii puterii de catre comunisti in 1947. Acel act de acum sase decade si jumatate, inca genereaza ecouri si efecte in zilele noastre, cum este aceasta lovitura de stat disimulata a guvernului si majoritatii parlamentare, cu toate ca intre timp a avut loc o revolutie, ce nu si-a atins multe din scopuri.
Marea Expoziţie Jubiliară Regală de la 1906 a reprezentat un moment de referinţă al culturii şi economiei tânărului Regat al României. A marcat de asemenea debutul fazei mature a stilului naţional în arhitectură, prin elaboratul şi înalt calitativul design neoromânesc al multora dintre pavilioanele construite pentru eveniment. Principalul edificiu a fost Palatul Artelor, prezentat în imaginile de mai jos, în interiorul căruia erau adunate obiecte ce simbolizau cele mai remarcabile realizări ale poporului român de-a lungul istoriei sale. Acesta a fost de asemenea mesajul central al evenimentului, văzut ca o dubla celebrare, pe de o parte, a jubileului a patruzeci de ani de domnie glorioasă a Regelui Carol I, care au adus câştigarea independenţei ţării pe câmpul de bătălie, procesul de europenizare şi fenomenala creştere economică ce i-au urmat, şi de asemenea, pe de altă parte, marcarea a 1800 de ani de când, în 106 e.n., Imperiul Roman sub Împăratul Traian a cucerit Dacia, iniţiind astfel procesul de formare a poporului şi limbii române. Expoziţia de la 1906 era astfel pătrunsă de un intens şi pitoresc sentiment patriotic tipic perioadei La Belle Époque, având puternice reverberaţii în cadrul lumii vorbitoare de limbă română, care la acel moment includea largi teritorii sub suveranitatea altor state, cum era Transilvania în Imperiul Austro-Ungar sau Basarabia, atunci o provincie a Rusiei.
Palatul Artelor este înfăţişat în toata gloria sa în acest poster color publicat de revista lunară „Vulturul” (o referinţă la stema ţării). Este numărul de duminică, 2 iulie 1906 (în calendarul iulian, sau „stil vechi”, în uz la acea dată în ţară). Acesta prezintă ceremonia deschiderii oficiale a expozitiei în prezenţa întregii familii regale, care avusese loc pe 6 iunie (şi-a închis porţile pe 23 noiembrie 1906; datele sunt în stil vechi).
Poster al Expoziţiei Jubiliare Regale de la 1906 din Parcul Carol, Bucuresşi, publicat în revista „Vulturul”
Grandiosul edificiu era într-un fel răspunsul românesc la tradiţia clădirilor iconice de expoziţie, inaugurată cu Crystal Palace în Londra cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, simbolizând ambiţioasele aspiraţii ale tinerei naţiuni balcanice. Cuprindea un mare acoperiş vitrat aşezat peste o structură împodobită cu elemente în stil neoromânesc, incluzând şi referinţe la arhitectura clasică, considerată atunci ca cea mai pură forma de design. Proiectanţii au fost arhitecţii Victor Ştefănescu şi Ştefan Burcuş, iar constructorul – inginerul pe jumătate britanic Robert Effingham Grant.
Poster al Expoziţiei Jubiliare Regale de la 1906 din Parcul Carol, Bucuresşi, publicat în revista „Vulturul”
Figurile centrale ale acestui poster sunt cuplul regal, Regele Carol I, un excelent administrator, crescut şi educat în mediul complexului militar-industrial al Germaniei de la mijlocul sec. 19, şi soţia sa, Regina Elisabeta, un scriitor de notorietate internaţională, cunoscută sub nom de plume Carmen Sylva. Ei sunt prezentaţi ca primind omagiul populaţiei şi de asemenea în două proeminente medalioane ce flanchează palatul.
Poster al Expoziţiei Jubiliare Regale de la 1906 din Parcul Carol, Bucuresşi, publicat în revista „Vulturul”
Monarhul a supravegheat strâns lucrările expoziţiei, un rol întrucâtva similar cu cel al Prinţului Albert pentru evenimentul din Londra la 1851, pe când managerul general a fost Constantin Istrati, un cunoscut om de ştiinţă.
Poster al Expoziţiei Jubiliare Regale de la 1906 din Parcul Carol, Bucuresşi, publicat în revista „Vulturul”
Familia regală este prezentă la deschidere, Regel Carol I (al doilea de la dreapta), Regina Elisabeta, imediat la stânga sa, iar la dreapta sa sunt Prinţul Moştenitor Ferdinand şi Prinţesa Moştenitoare Maria. Copiii cuplului princiar sunt în faţă, de la stânga la dreapta: Prinţesa Elisabeta, Prinţesa Maria, Prinţul Carol şi în partea dreapta micul Prinţ Nicolae. O ţărancă le oferă flori.
Poster al Expoziţiei Jubiliare Regale de la 1906 din Parcul Carol, Bucuresşi, publicat în revista „Vulturul”
Posterul înfăţişează,de asemenea, în relativ detaliu şi publicul participant la ceremonie, bucureşteni şi vizitatori, într-o atitudine relaxată, mândri de realizările ţării lor, simbolizate de această expoziţie.
Poster al Expoziţiei Jubiliare Regale de la 1906 din Parcul Carol, Bucuresşi, publicat în revista „Vulturul”
Îmi place prezenţa persoanelor îmbrăcate în costume ţărăneşti, cum este grupul din stânga imaginii de mai sus, care erau probabil ţărani adevăraţi, şi de asemenea membrii claselor mai înalte, incluzând aristocraţi. Membri ai claselor se sus, inclusiv femeile și copii familiei regale, se imbrăcau frecvent țărănește la vremea aceea, la balurile regale sau alte recepţii şi ceremonii, fiind o modă patriotică, introdusă şi promovată de Regina Elisabeta şi Prinţesa Moştenitoare Maria, care incidental erau de origine străină, germană în cazul reginei şi englezească în cel al prinţesei.
În 1923 Muzeul Militar al României a fost stabilit în cadrul Palatului Artelor, funcţionând până spre sfârşitul anilor 1930, când clădirea a luat foc, fiind demolată în 1943, cu intenţia de a se construi o nouă clădire de muzeu cu arhitectură modernă. Acele planuri, din cauza războiului şi a instaurării stalinismului în 1947, nu s-au mai înfăptuit. Cu toate acestea, spre sfârşitul anilor 1950 s-a ridicat, în locul palatului, Mausoleul Eroilor Comunişti, care acum e probabil cea mai frumoasa structură arhitecturală a erei comuniste în România.
Posterul prin trăsaturile şi culorile vii, redând simbolismul evenimentului, intr-o perioada când fotografiile de presă erau rare, ne înfățișează lumea românească la apogeul dezvoltării sale în cadrul perioadei La Belle Époque, cu numai un an inainte de criza financiară globală și a Marii Răscoale țărănești ce a însoțit-o, ultima Jacquerie medievală a Europei. Expoziția de la 1906 și Răscoala de la 1907 ne dezvăluie astfel contradicțiile, tensiunile și problemele nerezolvate ale dezvoltării țării, probleme care sunt în mare parte la fel de actuale și acum, la mai bine de un secol de la acele evenimente. Acest poster într-un fel ne prezintă „linistea dinaintea furtunilor” abătute asupra României secolului 20.
Aceasta este un tip obișnuit, dacă mă pot exprima așa, de casă în stil neoromânesc datând de la sfârșitul anilor 1920, din timpul apogeului de dezvoltare a stilului național, al fazei sale mature, chiar înainte ca designurile și tehnologiile de construcție asociate cu Art Deco-ul și Modernism-ul să-și fi făcut intrarea triumfală pe scena arhitecturală locală. Casa este situată în cartierul Domenii din nord-vestul Bucureștiului, o zonă rezidențială dezvoltată de clasa înstărită bucureșteană (un fel de clasa mijlocie superioară din zilele noastre) în cea mai mare parte în perioada interbelică și timpul războiului. Edificiul conține elemente esențiale neoromânești cum ar fi turnul de culă (inspirat din casele fortificate de sec. 17 -19 ale micii boierimi din Oltenia), ce formează colțul ansamblului.
O altă caracteristică neoromânescă este observată în registrele de triptic ale ferestrei și verandei, aluzii la trinitatea creştină, inspirate la rândul lor din arhitectura renașterii valahe de sec. 18, cunoscută ca stilul brâncovenesc.
Copertina ușii este de asemenea inspirată din artefacte similare brâncovenești întâlnite mai ales la mănăstirile oltenești.
Casa are un aspect greu, tipic epocii în care a fost construită, dat de zidăria de cărămidă compactă pe structura în cea mai mare parte din lemn și folosirea limitată a betonului și oțelului. Ar putea reprezenta un superb proiect de renovare și restaurare, care ar trebui probabil să ia in considerație adăugarea unui etaj mai „aerisit” în același stil, cu acoperiș de țiglă tip solzi ce amintește de șindrila caselor țărănești, regăsită de altfel și pe copertina ușii.
Îmi place, pe lângă analiza stilurilor arhitecturale a caselor de epocă, să fac și ceea ce numesc „arheologie urbană” și să descopăr urme ale vechii țesături urbane din diferite orașe. Aici sunt ilustrate două asemenea descoperiri, exemple de plăci cu nume de stradă ce încă supraviețuiesc prin colțuri ascunse ale Bucureștiului contemporan. În fotografia de mai sus e indicat un nume de stradă și un număr de casă din centrul orașului, gravate pe o placa de marmură, în stilul de scriere al anilor 1900, pe când cea de-a doua imagine prezintă o placă cu nume de stradă datând de la sfârșitul anilor 1920, din ceea ce atunci era o nouă suburbie la nord-est de gara Basarab. Acea dată este de asemenea trădată de forma literelor tipice perioadei și de stilul neoromânesc vernacular al casei care poartă placa.
Valentin Mandache, istoric de arhitectura 